† Cuviosul Visarion Mărturisitorul

Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

         S-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama sa Maria. Numele lui de botez era Nicolae, iar cel de familie Sarai-Tiurcia (Cojocaru). După naşterea sa, părinţii se stabilesc în localitatea Kostainiţa din Croaţia. În 1738 este tuns în monahism la mânăstirea Sfântul Sava, de către Patriarhul Ierusalimului, primind numele de Visarion. Ajunge la Athos, şi după un oarecare timp, în 1742 se reîntoarce în Serbia, la mânăstirea Pakra. Cunoştea bine limbile sârbă şi greacă, dar şi ceva română, căci preotul Atanasie Stoica, fiind între cei mulţi care-l însoţiseră pe Visarion în părţile Haţegului, afirmă despre el că „ştia ceva româneşte”.

         De la mănăstirea Pakra va pleca la Carloviţ, în luna ianuarie a anului 1744, şi după o întrevedere cu Patriarhul, îşi continuă drumul, ajunge la timişoara, trece pe la mânăstirile din banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova pe la începutul lunii martie. Alegerea acestui loc de şedere, centru românesc cu străvechi tradiţii ortodoxe, cu meseriaşi vestiţi şi cu o viaţă comercială intensă, a fost bine gândită, deoarece era locul cel mai potrivit pentru vestirea cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii de Timişoara şi Arad. Pe colina de la marginea oraşului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea de „izvorul Sfântului”.

         Lângă această cruce, ajutat adesea pentru mai buna înţelegere a cuvântului de comercianţii Dima, Gavriil şi George Nicolae, Visarion va începe să vorbească convingător mulţimii, cu cuvinte scurte dar înspăimântătoare, combătând unirea cu Roma.

         Într-un Consiliu de război ţinut în 24 iunie 1744, Curtea Imperială îşi exprima temerea că pelerinajele de la cruce pot provoca tulburări. Ca urmare a acestei temeri, Consiliul locotenenţial din Pojon, printr-un ordin dat în august 1744, dispune arestarea tuturor călugărilor aflaţi la cruce, care erau în număr destul de mare, unii venind şi de peste munţi. în plus conducerea administrativă din Timişoara va ordona oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcţiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, dar să lase crucea neatinsă. Cu toate aceste hotărâri abuzive, la 2 ani de la aşezarea crucii, se raporta din Lipova că aici vin zilnic pelerini, şi că mulţimea celor din Banat, nordul Mureşului şi din Crişana este în creştere [3]. Se iau măsuri restrictive împotriva preoţilor iar călugării sunt urmăriţi, îndeosebi cei veniţi din Muntenia şi Moldova.

         De la Lipova Visarion pleacă la Calponaş, în marginea estică a Banatului, în apropierea Făgetului, iar în data de 12 aprilie 1744, el pleacă spre Deva, urmat fiind de numeroase mulţimi de români, printre care se aflau şi dorobanţi şi câţiva cavalerişti din regimul Cesaro-regesc. De la Deva va pleca la Orăştie şi de aici mai departe, oprindu-se la Săliştea Sibiului, unde Visarion va combate cu şi mai multă convingere uniaţia, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest centru românesc de cultură.

         Plecând de la Sălişte spre Sibiu, în 26 aprilie 1744 a fost arestat şi închis la Sibiu pe strada Cisnădiei, iar de aici mutat, de teama mişcărilor suspecte ale românilor, pe strada Iernii . În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin şi în prezenţa episcopului Inocenţiu Micu-Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprindea 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, afirmând totuşi că uniţii au două religii şi nu ţin nici una.

         De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva şi apoi la Timişoara unde i s-a luat un nou interogatoriu, şi de acolo, sub escortă şi în mare taină, la Viena. De aici informaţiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenţia ministrului plenipotenţiar rus la Viena, Visarion ar fi fost eliberat şi trimis în Rusia.

         Dar urmările acţiunilor călugărului Visarion nu puteau fi uitate cu uşurinţă, drept pentru care împărăteasa Maria Tereza va ordona luarea celor mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, care se împotriveau catolicizării. Acestea au culminat, după cum se ştie, cu acţiunea gen. Bukow, care a înscris una dintre cele mai odioase pagini în istoria vieţii bisericeşti transilvănene.

         Consecinţele mişcării declanşate de Visarion vor fi însă de dimensiuni istorice, evenimentele desfăşurându-se într-o succesiune şi amploare de măreţie, sporind îngrijorarea Curţii vieneze, îngrijorare ce va merge până la obsesie. După plecarea episcopului Inocenţiu Micu-Klein la Viena, Curtea imperială va dispune efectuarea unor investigaţii, pentru a afla care era starea de spirit a românilor din Transilvania. Răspunsul va fi unul care va îngrijora Curtea şi mai mult, anume faptul că mişcarea lui Visarion prinsese rădăcini atât de adânci încât era necesară intervenţia armatei pentru suprimarea tulburărilor.

         În 1745 mişcarea atinge apogeul, preoţii uniţi fiind alungaţi din biserici, în locul lor românii aducându-şi preoţi ortodocşi. mişcarea va cuprinde acum toată Transilvania, iar în vara anului 16564, înaintea comisiei imperiale, toate satele ţinutului vin în decursul unei săptămâni şi declară ca nu-şi părăsesc legea strămoşească, Ortodoxia.

         În şedinţa sa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât ca, pentru virtutea şi pătimirile lor pentru dreapta credinţă, ieromonahul Visarion să fie prăznuit ca sfânt, în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul mărturisitor Sofronie e la Cioara şi cu Mucenicul ţăran Oprea Nicolae din Sălişte, în ziua de 21 octombrie.

---

 Pr. Ioan B. Mureşan, Sfântul Visarion Mărturisitorul, în vol ”Sfinţi români şi apărători…” , p. 466.

 A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1909, p. 155, apud Pr. Ioan B. Mureşan, p. 467.

Pr. Gh. Cotoşman, Eremitul  Visarion valahul, în M. B. , XXX (1957), nr. 1-3, p. 109.

Dr. S. Dragomir, Istoria dezbinării religioase a românilor din Ardeal, în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 140, apud Pr. Ioan B. Mureşan, p.  472.