Archive for the ††† SFINŢI MARTIRI ††† Category

† Sfântul Mucenic Hermes

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin
Sfântul Mucenic Hermes

Sfântul Mucenic Hermes

         Sfântul Mucenic Hermes a slujit cu smerenie şi adâncă evlavie lui Hristos în biserica cetăţii Bononia, fiind exorcist. El se învrednicise de acest dar de la Hristos, şi ca atare avea un mare rol în pregătirea celor care doreau să primească botezul creştin, citind rugăciunile de lepădare şi alungare a duhurilor celor rele din trupurile şi sufletele lor. Neînfricoşându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor şi slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Diocleţian, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniţi de duhurile rele, şi prin harul divin şi puterea rugăciunii, le alunga şi-i tămăduia pe aceştia. Hermes va arăta prigonitorilor Bisericii folosul slujirii sale în biserică şi va primi cu bucurie şi curaj sfârşitul mucenicesc al vieţii sale pământeşti, atunci când călăii păgâni i-au tăiat capul, în ziua de 31 decembrie.

       Astfel, Mucenicul lui Hristos, Hermes s-a dovedit a fi vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor, nu numai în cetatea sa, ci şi în cea apropiată, Rataria, şi oriunde trăiau suflete creştine, ce căutau mântuirea cu ajutorul confraţilor, ce se rugau din cer pentru ei.


[1] Pr. Prof. Dr. Vasile Sibiescu, Sfântul Mucenic Hermes, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.190.

† Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin
Sfânta Muceniţă Filofteia

Sfânta Muceniţă Filofteia

         S-a născut pe la 1206 în cetatea Târnovo, din sudul Dunării. Părinţii ei erau creştini şi se ocupau cu agricultura. Mama fecioarei era de neam valah, fiind o fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, mergând adesea la slujbele bisericeşti, ascultând cu luare aminte cuvintele Scripturii şi străduindu-se să fie o împlinitoare a lor. Astfel, copila Filofteia a primit o aleasă educaţie religioasă, fiind nelipsită de lângă mama ei la slujbele bisericeşti şi la celelalte fapte creştine, cu precădere cultivându-şi virtutea milosteniei.

         Tatăl fecioarei se îndeletnicea cu plugăria şi avea şi el credinţa creştină, dar această credinţă era nelucrătoare. Grijile acestei lumi, precum şi deşertăciunile vieţii i-au înţelenit sufletul, aşa că binefacerile şi milosteniile făcute de Filofteia le socotea o pagubă, adeseori certând-o şi chiar bătând-o.

         Când copila a ajuns la vârsta fecioriei, mama ei s-a mutat la Domnul, astfel că Filofteia a rămas în grija tatălui. Acesta s-a recăsătorit cu o femeie străină de credinţa creştină. Datorită acestui fapt, ea a ajuns să o urască de moarte pe nevinovata fecioară, pornindu-se împotriva ei cu mânie şi răutate, cu chinuiri şi cu bătăi, căutând, asemenea Irodiadei, vreme potrivită pentru a o învrăjbi şi mai mult cu tatăl ei.

         Între multele îndatoriri pe care mama vitregă le dăduse fecioarei, se afla şi aceea de a duce tatălui său hrană la câmp. Pe drumul spre ţarina unde lucra tatăl ei, adeseori îi ieşeau înainte oameni săraci, care o ştiau milostivă, şi pe care o rugau să-i miluiască şi pe dânşii. Copila, văzându-i în ce stare se aflau, se înduioşa, şi neavând cu ce să-i miluiască, le dădea din mâncarea tatălui său. Întâmplându-se acest lucru de mai multe ori, tatăl copilei rămânea fără hrană îndestulată. Întrebându-şi soţia ce se întâmplă cu bucatele, aceasta i-a răspuns că ea îi dă cele trebuincioase, dar că poate Filofteia împarte mâncarea la săraci, după cum îi ştia obiceiul.

         Auzind aceasta, tatăl copilei şi-a pus în gând să o urmărească. Aşa a putut vedea cum Filofteia împărţea săracilor din mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui. Dar, în loc să se bucure de buna deprindere a fetei, s-a pornit cu mânie asupra ei, şi scoţând de la brâu barda pe care o avea asupra sa, a aruncat-o asupra ei, rănind-o grav la picior. Prin rană, sângele a început să curgă şiroaie, astfel că datorită pierderii de sânge, copila, în vârstă de numai 12 ani, şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.

         Înspăimântându-se de fapta pe care o făcuse, nevrednicul tată, care se făcuse ucigaşul propriei fiice, s-a gândit să o ridice pentru a o înmormânta. dar Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite nevoinţele robilor săi, a îngreuiat trupul tinerei fecioare aşa de mult, încât nimeni nu a putut să o ridice. Nedumerit, tatăl a alergat în cetate, la episcop, unde a povestit toată întâmplarea, şi cum trupul fecioarei se află îngreuiat pe pământ, slăvit de Dumnezeu cu cerească lumină. Venind episcopul cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, la locul unde se afla trupul fecioarei, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu şi au vrut să ridice trupul fecioarei, pentru a fi aşezat cu cinste în catedrala cetăţii. Nu au putut însă să mişte trupul fecioarei, drept pentru care s-au minunat şi mai tare de această aleasă a lui Dumnezeu.

         În cele din urmă au înţeles că nu este voia Sfintei ca să fie dusă în cetate, şi astfel au început să spună numele diferitelor cetăţi, biserici şi mânăstiri din dreapta şi stânga Dunării. Când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, trupul sfintei s-a arătat imediat mai uşor şi decât era în mod firesc. Fiind înştiinţat voievodul Radu Negru despre voia Sfintei, acesta a venit în grabă, cu evlavie, la Dunăre, înconjurat fiind de vlădici, clerici şi mult popor, unde au întâmpinat sfintele moaşte ale fecioarei, după care le-au aşezat în acea biserică din Curtea de Argeş.

         În anul 1517, domnitorul Neagoe Basarab ctitoreşte mânăstirea Curtea de Argeş, unde se mută şi moaştele Sfintei, rămânând acolo până astăzi, ca loc de pelerinaj şi de închinare. Astfel, sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru poporul român, izvor nesecat de binefaceri, de 8 veacuri ea ocrotind Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi.


Gherasim, episcopul Râmnicului şi Argeşului, Sfânta Muceniţă Filofteia „de la Argeş”,

în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.281.

† Sfânta Muceniţă Heruvima

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin

În cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se odihneşte, de mai bine de 5 ani de zile, monahia Heruvima, pe care, ca mireancă, a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasă.

Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi, în 1995, a primit o bursă de la Fundaţia Soros pentru un masterat în istorie medievală la Universitatea Central Europeană (CEU), Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere, scris de Sfântul Ioan Gură de Aur, şi dovedea, în această lucrare, că textul tipărit de iezuiţi şi preluat de J. P. Migne în Patrologia Greacă are numeroase interpolări şi modificări faţă de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era că la o ulterioară editie critică a Tâlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţă de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, pr. Dumitru Fecioru a făcut acelaşi lucru cu traducerea în româneşte, pentru că a luat textul tradus la Neamţu, care se găseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Română, şi l-a prelucrat după cel tipărit în PG; o altă observaţie – a mea, de data asta – ar fi aceea că părinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel după ediţiile apusene ale Sfinţilor Părinţi, ci doar după manuscrisele din spaţiul ortodox). Profesorii ei au apreciat munca şi i-au propus să se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axată tot pe tâlcuirea la cartea Facerii: trebuia să dovedească faptul că Sfinţii Părinţi l-au urmat în tâlcuirea lor la Facere pe ereticul Origen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe măsură ce mai citea din Sfinţii Părinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea să o dovedească. Am aici, rămase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latină), cea a lui Origen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă), si cea a Sfântului Efrem Sirul (în engleză), ba chiar si comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacă), lucrări pe care le citise acolo, la Budapesta, în original. Cu cât mai citea înţelegea nu numai că Sfinţii Părinţi nu l-au urmat pe ereticul Origen în lucrările lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrări a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.

S-a întâmplat că, fiind acolo, să-si pună câteva întrebări despre profesorii săi şi să afle că majoritatea sunt evrei, şi să vadă dispreţul lor pentru Ortodoxie si pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar când le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Părinţi, ei i-au spus: “Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o dată. Mai gândeşte-te. Noi te plătim ca tu să demonstrezi ceva, iar tu trebuie să o faci”.

maica-heruvima1.jpgAu urmat mai multe zile de certuri si argumentări. Venind în ţară pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rău şi s-a dus la medic să-şi facă un control. Aşa a aflat că are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidă, în zona omoplatului stâng. Explicaţia era una singură : fususe iradiată. Doctorul i-a zis că mai are doar câteva luni de trăit. S-a întors la Budapesta să-şi ia bagajele. S-a certat cu toată lumea, care îi spunea: “De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ţi oferim vindecarea. Fii ascultătoare şi vei scăpa cu viaţă.” A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cărţi i-au rămas acolo) şi s-a întors în ţară. A venit la Părintele Iustin si i-a povestit toată tărăşenia, iar Părintele i-a spus să rămână la noi în mănăstire (aceasta se întâmpla în august 1997).

maica-heruvima4.jpgA urmat un an şi jumătate de suferinţă. Boala a ajuns repede la metastază. Încet, încet, se topea văzând cu ochii. A primit să fie rasoforită şi, cu câteva săptămâni înainte de a pleca dintre noi, a fost călugărită de Părintele Iustin. A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge, prin suferinţă, toate păcatele săvârşite în această lume. Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului. maica-heruvima2.jpgDumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mânăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfânta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpânitorilor acestui veac.

Dacă lumea în care trăim este, în întregul său, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfânta Heruvima dă mărturie despre ceea ce stă scris în Apocalipsă: “Şi într’însa s’a aflat sânge de proroci şi de sfinţi şi de toţi cei junghiaţi pre pământ.”

Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul că de la CEU, mai înainte de ea, plecaseră din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentă din Georgia şi o alta din SUA. Îmi pare rău că nu vă pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodată.

Batjocura cea mare a fost aceea că, după plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU Premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bună lucrare a anului.

Diavolul a vrut să-i arunce sufletul pur în gheena, dar Dumnezeu a ridicat-o dincolo de nori, pentru dragostea de adevăr, pentru că Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Vino curând Hristoase Dumnezeul nostru, înainte ca să fim robiţi de vrăjmaşii care blasfemiază şi ne înspăimântă. Risipeşte cu Crucea Ta pe aceia care ne asupresc, ca să ştie ce minunată este Ortodoxia. Pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri şi ale Născătoarei de Dumnezeu, Iubitorule de oameni, miluieşte-ne pe noi!

Duminică 21 ianuarie 2007, de Monahul FILOTHEU

† Cuviosul Visarion Mărturisitorul

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin
Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

         S-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama sa Maria. Numele lui de botez era Nicolae, iar cel de familie Sarai-Tiurcia (Cojocaru). După naşterea sa, părinţii se stabilesc în localitatea Kostainiţa din Croaţia. În 1738 este tuns în monahism la mânăstirea Sfântul Sava, de către Patriarhul Ierusalimului, primind numele de Visarion. Ajunge la Athos, şi după un oarecare timp, în 1742 se reîntoarce în Serbia, la mânăstirea Pakra. Cunoştea bine limbile sârbă şi greacă, dar şi ceva română, căci preotul Atanasie Stoica, fiind între cei mulţi care-l însoţiseră pe Visarion în părţile Haţegului, afirmă despre el că „ştia ceva româneşte”.

         De la mănăstirea Pakra va pleca la Carloviţ, în luna ianuarie a anului 1744, şi după o întrevedere cu Patriarhul, îşi continuă drumul, ajunge la timişoara, trece pe la mânăstirile din banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova pe la începutul lunii martie. Alegerea acestui loc de şedere, centru românesc cu străvechi tradiţii ortodoxe, cu meseriaşi vestiţi şi cu o viaţă comercială intensă, a fost bine gândită, deoarece era locul cel mai potrivit pentru vestirea cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii de Timişoara şi Arad. Pe colina de la marginea oraşului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea de „izvorul Sfântului”.

         Lângă această cruce, ajutat adesea pentru mai buna înţelegere a cuvântului de comercianţii Dima, Gavriil şi George Nicolae, Visarion va începe să vorbească convingător mulţimii, cu cuvinte scurte dar înspăimântătoare, combătând unirea cu Roma.

         Într-un Consiliu de război ţinut în 24 iunie 1744, Curtea Imperială îşi exprima temerea că pelerinajele de la cruce pot provoca tulburări. Ca urmare a acestei temeri, Consiliul locotenenţial din Pojon, printr-un ordin dat în august 1744, dispune arestarea tuturor călugărilor aflaţi la cruce, care erau în număr destul de mare, unii venind şi de peste munţi. în plus conducerea administrativă din Timişoara va ordona oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcţiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, dar să lase crucea neatinsă. Cu toate aceste hotărâri abuzive, la 2 ani de la aşezarea crucii, se raporta din Lipova că aici vin zilnic pelerini, şi că mulţimea celor din Banat, nordul Mureşului şi din Crişana este în creştere [3]. Se iau măsuri restrictive împotriva preoţilor iar călugării sunt urmăriţi, îndeosebi cei veniţi din Muntenia şi Moldova.

         De la Lipova Visarion pleacă la Calponaş, în marginea estică a Banatului, în apropierea Făgetului, iar în data de 12 aprilie 1744, el pleacă spre Deva, urmat fiind de numeroase mulţimi de români, printre care se aflau şi dorobanţi şi câţiva cavalerişti din regimul Cesaro-regesc. De la Deva va pleca la Orăştie şi de aici mai departe, oprindu-se la Săliştea Sibiului, unde Visarion va combate cu şi mai multă convingere uniaţia, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest centru românesc de cultură.

         Plecând de la Sălişte spre Sibiu, în 26 aprilie 1744 a fost arestat şi închis la Sibiu pe strada Cisnădiei, iar de aici mutat, de teama mişcărilor suspecte ale românilor, pe strada Iernii . În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin şi în prezenţa episcopului Inocenţiu Micu-Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprindea 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, afirmând totuşi că uniţii au două religii şi nu ţin nici una.

         De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva şi apoi la Timişoara unde i s-a luat un nou interogatoriu, şi de acolo, sub escortă şi în mare taină, la Viena. De aici informaţiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenţia ministrului plenipotenţiar rus la Viena, Visarion ar fi fost eliberat şi trimis în Rusia.

         Dar urmările acţiunilor călugărului Visarion nu puteau fi uitate cu uşurinţă, drept pentru care împărăteasa Maria Tereza va ordona luarea celor mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, care se împotriveau catolicizării. Acestea au culminat, după cum se ştie, cu acţiunea gen. Bukow, care a înscris una dintre cele mai odioase pagini în istoria vieţii bisericeşti transilvănene.

         Consecinţele mişcării declanşate de Visarion vor fi însă de dimensiuni istorice, evenimentele desfăşurându-se într-o succesiune şi amploare de măreţie, sporind îngrijorarea Curţii vieneze, îngrijorare ce va merge până la obsesie. După plecarea episcopului Inocenţiu Micu-Klein la Viena, Curtea imperială va dispune efectuarea unor investigaţii, pentru a afla care era starea de spirit a românilor din Transilvania. Răspunsul va fi unul care va îngrijora Curtea şi mai mult, anume faptul că mişcarea lui Visarion prinsese rădăcini atât de adânci încât era necesară intervenţia armatei pentru suprimarea tulburărilor.

         În 1745 mişcarea atinge apogeul, preoţii uniţi fiind alungaţi din biserici, în locul lor românii aducându-şi preoţi ortodocşi. mişcarea va cuprinde acum toată Transilvania, iar în vara anului 16564, înaintea comisiei imperiale, toate satele ţinutului vin în decursul unei săptămâni şi declară ca nu-şi părăsesc legea strămoşească, Ortodoxia.

         În şedinţa sa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât ca, pentru virtutea şi pătimirile lor pentru dreapta credinţă, ieromonahul Visarion să fie prăznuit ca sfânt, în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul mărturisitor Sofronie e la Cioara şi cu Mucenicul ţăran Oprea Nicolae din Sălişte, în ziua de 21 octombrie.


 Pr. Ioan B. Mureşan, Sfântul Visarion Mărturisitorul, în vol ”Sfinţi români şi apărători…” , p. 466.

 A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1909, p. 155, apud Pr. Ioan B. Mureşan, p. 467.

Pr. Gh. Cotoşman, Eremitul  Visarion valahul, în M. B. , XXX (1957), nr. 1-3, p. 109.

Dr. S. Dragomir, Istoria dezbinării religioase a românilor din Ardeal, în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 140, apud Pr. Ioan B. Mureşan, p.  472.

† Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin
Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

        S-a născut în satul Cioara din judeţul Alba, în prima jumătate a sec al XVIII-lea. Numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că familia sa avea ascendenţă preoţească. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi”, poate la Cozia. Din anul 1756, el construieşte un schit într-o pădure de lângă satul său natal, unde dădea învăţătură la câţiva copii. Învăţătura lui însă nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit „dascălul” şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură.       

        În primăvara anului 1757, autorităţile din Vinţ i-au distrus biserica şi chiliile mănăstirii, el abia putând scăpa cu fuga, şi refugiindu-se în părţile Hunedoarei. De acum el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva stăpânirii, căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă. În toamna anului 1759, călugărul Sofronie va lua parte la adunarea din Apold, sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea de veste că împărăteasa dădea voie fiecăruia să aleagă între uniaţie şi Ortodoxie, drept pentru care Cuviosul Sofronie va străbate până la Crăciunul aceluiaşi an mare parte din judeţul Hunedoara, ducând această veste şi îndemnând la alegerea sau păstrarea Ortodoxiei.

       Într-o zi însă, căpetenia judeţului îl va aresta şi-l va arunca în temniţa de la Bobâlna. Vestea arestării lui s-a răspândit cu repeziciune, iar pe 13 februarie, un număr de 500-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, îl vor elibera, şi se vor retrage în munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat.

        La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraşul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arătând că Ortodoxia trebuie păstrată cu orice preţ. Efectul acestei cuvântări a fost uimitor, toţi românii din Zlatna declarându-se ortodocşi. Această biruinţă asupra uniaţiei s-a transformat în sărbătoare, aşa încât în data de 10-11 august 1760, miile de oameni adunaţi acolo, împreună cu un sobor de preoţi au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă, iar altele către guvernul ardelean, memorii în care se cerea respectarea credinţei ortodoxe.

        În 20 octombrie 1760, împărăteasa va recunoaşte pentru prima oară că românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia pază obştească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la Alba-Iulia, unde se va aproba de către autorităţile austro-ungare libertatea religioasă, dreptul numirii unui episcop ortodox şi eliberarea celor închişi pentru credinţă.

         Aceasta va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei. Prin siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa, acest călugăr a reuşit să stăpânească mulţimile, astfel că atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia.

         Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului Bukow, trimis în Transilvania pentru a face ordine, vor întrece măsura, Cuviosul se va retrage la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş.

         A fost canonizat de către sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de 21 octombrie 1955, având ca zi de prăznuire ziua de 21 octombrie.


 Pr.  Prof.  Dr. Teodor Bodogae, Cuviosul Sofronie de la Cioara,

în vol. „Sfinţi români şi apărători…” , p.458.

† Sfântul Mucenic Oprea Nicolae din Sălişte

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin
Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

        Cunoscut şi sub numele de Oprea Miclăuş, acesta a fost ţăran, contemporan cu ceilalţi doi martiri ai ortodoxiei transilvane, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă fiind şi tovarăş de suferinţă în închisoare. El s-a dovedit a fi un neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, ca dovadă stând şi mărturiile scrise ale acelor vremi. El a ajuns să bată de cel puţin trei ori la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva regimului la care erau supuşi românii din Transilvania, şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a însoţit pe măcelarul Ioan Oancea din Făgăraş, care îşi va găsi sfârşitul în temniţă. Ei nu au fost primiţi de împărăteasă însă au bătut la alte uşi din preajma palatelor ei, dintre care şi la cea a soţului împărătesei. Când a trebuit să pornească a doua oară la drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept, aşezându-se mai întâi în Banat, de unde a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, de unde a primit ştiri şi bani, pentru a putea compune în latină sau germană cuprinsul jalbelor destinate împărătesei şi sfetnicilor ei. Aşa se face că în decursul anilor 1749-1752, cancelariile din Viena şi Sibiu au trebuit să dea un răspuns întemeiatelor plângeri privind libertatea credinţei ortodoxe.

       Al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750, alături de alţi patru deputaţi, şi anume : Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana, şi Constantin Petrică din Jina. Ei au fost primiţi de contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care i-a sfătuit să plece acasă. La întoarcere se va opri în Banat, în satul Becicherec. Aici îi va întâmpina, în 1752, pe cei doi trimişi ai românilor din sudul Transilvaniei, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă plecând în al treilea şi ultimul drum spre Viena. Aici vor fi arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein, în care îşi vor găsi sfârşitul.

       Nu se ştie condiţiile în care cei doi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului, dar cert este că eroismul şi curajul acestui ţăran sunt uimitoare, drept pentru care îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, plină de slava cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a canonizat pe Sfântul Oprea Nicolae, dimpreună cu cei doi vrednici preoţi, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.


Pr.  Prof.  Dr. Teodor Bodogae, Sfântul mucenic Oprea Nicolae din Sălişte,

în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, p.451.

† Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Posted in ††† SFINŢI MARTIRI ††† with tags , , , on August 11, 2008 by admin
Sfinţii Mucenici Ioan şi Moise din Sibiel

Sfinţii Mucenici Ioan şi Moise din Sibiel

        Contemporan cu preotul Ioan din Galeş, era originar din satul Sibiel, aşezat la marginea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa le desprindem dintr-o declaraţie a sa, pe care a dat-o în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în data de 14-15 aprilie 1752. Din aceasta deprindem că în urmă cu vreo 6 ani (1746), el a fost hirotonit la Bucureşti, de către mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din Muncaci, trimis în Transilvania, constata că printre cei ce se împotriveau uniaţiei se afla şi „popa Măcinic din Sibiel”.

        Datorită acestei împotriviri, este arestat şi dus la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni, până când a fost eliberat cu condiţia de a renunţa la preoţie. Se întoarce acasă, unde nu va mai sluji până când va sosi în sat Petru Aron care îl va invita să facă din nou „jurământ preoţesc”.

       La 10 decembrie 1750, el se va număra printre cei 6 semnatari memoriului adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici.

        În 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, el s-a întâlnit cu Preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, care au adus un memoriu al românilor din sudul Transilvaniei, pe care Moise Măcinic urma să-l prezinte împărătesei Maria Tereza, împreună cu credinciosul Oprea Miclăuş. Astfel, tânărul Moise Măcinic va ajunge pentru prima oară în capitala Imperiului Habsburgic, unde au fost primiţi în audienţă de împărăteasă. Dar, în loc să li se dea răspuns la memoriul lor, ei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein.

       Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un memoriu către acelaşi mitropolit, în care se rugau pentru eliberarea celor doi din temniţă. Aceiaşi cerere era şi într-un memoriu adresat generalului Bukow, în data de 7 aprilie 1761.

       Însă cei care întocmiseră memoriile nu aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756, unul din prizonierii de la Kufstein reuşise să evadeze. Însă acesta nu era cu siguranţă Moise Măcinic, de vreme ce soţia lui Oprea Miclăuş, Stana, va cere în data de 24 iulie 1784, împăratului Iosif al II-lea, îndurare pentru eliberarea lui, după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii va raporta însă că nu ştie nimic despre el, ceea ce duce la concluzia că şi el, şi tovarăşul său de drum, preotul Moise Măcinic, şi-au sfârşit viaţa în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

 


Idem, Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.447.